Sunt totuși, azi, aici, acum, ceea ce sunt cu ce gândesc, ceea ce nu pot să schimb contra niciunui preț...Parcă nu mă iubesc, nu mă apreciez așa cum mi-a fost dat să fiu.
Am vrut să fiu o stâncă și muuultă vreme mi-am sugerat că sunt!...Dar Dumnezeu mi-a dat să fiu apa care răcorește și gâdilă stâncile. Și în pofida timpului curg printre ele necontenit și cursul meu are să-și găsească sfârșitul, nu fără să fi răcorit măcar o pereche de picioare. Știu că trebuie să învăț asprimea iernii, fierbințeala verii, iar de-a lungul timpului, eu voi fi învățat cum să continui să curg, să mă sec și să mă sfârșesc.
Mi-aș fi dorit din toate ale vieții să fiu primăvară!... Dar mi-a dat Dumnezeu să fiu toamnă. Să cunosc dansul elegant al sfârșitului. Să pier pe pământ, ruginit de învățături, de ce-am văzut de sus, să mă închin la bătrânile rădăcini ale copacului în care am sporit, rodit, pierit. Să vină mai apoi de toate iarna, să-și înșire valuri-valuri albe și imaculate peste mine.
Dar din clipa în care am deschis ochii și-am plâns in brațele mamei mele în semn de viață, fără să-mi mai amintesc acum, am știut că trebuie să fiu un OM! Atunci am putut să urlu ca mulțumire pentru un singur lucru, fără ca cineva să-mi astupe glasul... Sunt OM mai presus de toate!Sperând să ating suflete, sperând să mă sec atunci când abia voi fi căpătat ale vieții învățături, sperând să dansez în loc să plâng atunci când voi cădea pe veci.
