(II) Crudul orei 5 dimineaţa

 Nu face nimic o rază de soare, nu mă mai îndulceşte cu nimic o clipă caldă, mă mai simt a nimănui. Nu mă compătimimi.
Opresc timpul, mai sorb o gură din cafea, strig surd la cer şi-i mai cer o şansă să fac lucrurile cum trebuie. Conştiinţa măcar, nu mi-e defectă şi încă pâlpâie mocnit o urmă de regret. Ştii ceva? Lasă-mă. Cuvintele tale nu-mi satură foamea sufletului. Sătulă sunt doar de vise, vorbe, promisiuni. Şi de-ale mele şi de-ale lumii.
 Încă o gură din a doua cafea şi-mi pare că mirosul zilei de azi e special. Două variante: fie încă puţină moarte sufletului meu, fie un mic, nou, început... puţin măcar, te rog.
 Scrii numai lucruri negative.
-Nu trăiesc altceva.
 Prea multă violenţă în ce scrii.
-Asta e unica problemă a mea?!

Lumea asta are nevoie de mai multă energie pozitivă. Oraşul ăsta trebuie să-şi cumpere mai multă bună-dispoziţie. Asta ca paranteză.

Poate-am crezut mult prea mult în iubire, sau poate chiar am visat prea puţin. Undeva la mijloc. Doar pentru că nu prea am dormit. Prea multe paranteze în viaţa mea şi totuşi niciodată nu reuşesc să-mi termin ideea. Nevoie am de mai puţine vorbe, mai solide planuri, oameni mai reali, detalii mai puţine.

O viaţă bună de amanetat (primul capitol)

Un drog, un strigăt spre voi, nopţi albe, muzica prea tare, epuizare, un psihic dărâmat, o viaţă bună de amanet.
-Tu mai tinzi spre înălţare?
-Nu.
-Atunci tintzi spre coborâre continuă, deteriorare vizibilă şi autodistrugere al propriului caracter?
-Aşa pare?!
-Categoric!
-... Nu ştiu dacă te mai ajută cu ceva o ţigară, nu mai ştiu ce înseamnă odihnă şi nu mai cred într-o lume mai bună. Nu vreau să par un om dărâmat de propria-mi minte dar cred că trebuie să plec. Restaurare completă a vieţii. Şi dacă totul ar sta într-o altă ordine, dacă totul ar putea fi privit dintr-o cu totul altă perspectivă, imaginaţia mea ar crea un nou univers cu noi concepţii şi reguli perfect inverse.
-Mai ştii care-ţi sunt priorităţile, sau cel puţin care erau? Mai ştii de speranţe şi gândire optimistă?
-Da, în momentul în care îmi aşez capul pe pernă şi-mi spun că mâine, mintea mea va genera noi idei care să-mi poarte viaţa spre drumuri mai...mai propice trăirii.
  Şi dacă un simplu dialog al minţii mele cu mine n-or să-mi redea claritatea înseamnă că omul e absolut inferior în lupta cu alter ego-ul său. Mă iubesc atunci când simt că nu mai gândesc eu însămi, atunci când cealaltă eu preia comanda. Şi nu de puţine ori cred că celălalt om care trăieşte în mine e de fapt, un bărbat. Nu ştiu care din noi şopteşte acum tastaturii.

    Şi apoi mă întreb: dacă de fapt, bărbatul ăsta mă urăşte?! Atunci şi eu îl urăsc. Iar dacă mă iubeşte, eu tot îl urăsc!