Jurnalul unui om bătrân

   Dragă jurnalule,
Azi m-am trezit și iar am visat că alergam. Mi-am coborât picioarele din pat, dar durerile și înțepeneala m-au făcut pentru a nu știu câta oară să suspin ca un câine pe moarte. M-am obișnuit cu durerile și nu-mi mai pun speranțele în medicamente sau operații. Ultima era cat pe ce să mă omoare... Nu mai sunt diminețile ce-au fost când eram tânăr și credeam că timpul e pentru ceilalți, nu pentru mine. Azi, nu mai am voie să beau cafea (ar fi teribil pentru condiția inimii mele), nu mai pot să fiu grăbit până la baie să mă văd în oglindă. Micul dejun îl iau atât de dimineață pentru că am medicamente de luat și stoma
cul meu are nevoie de hrana să le poată suporta.
 Casa asta e atât de goală, că mi-e greu să mănânc. Aș renunța în orice clipă. Ieri parcă îmi hrăneam copiii și ei mă făceau fericiți. Azi nu le mai pasă de mine. Vin rar pe aici și atunci îmi pare că le sunt o povară. Din când în când îmi trimit mâncare. Nepoții îi văd la fel de rar, poate odată la jumătate de an. Știu că au școală și problemele lor... Iar băieții mei, sunt plecați în străinătate, de unde, sună rar. Eu îi înțeleg că telefoanele sunt scumpe. Azi durerea cauzată de dor pare mai adâncă. Tinerețea nepoților mei dragi mi-ar fi ușurat măcar durerile unei zile simple. Îmbrățișările copiilor mei, m-ar fi făcut să uit de greutatea orelor care-mi apasă umerii... Devin tot mai cocoșat. Mersul meu e mereu aplecat spre pământ. Parcă El m-ar atenționa că nu mai e mult și-acolo am să mă duc.
Ies rar din curtea mea și chiar dacă urechile mele nu mai aud așa bine, tot îmi dau seama că tinerii fac glume pe seama ținutei mele, a vârstei. Îi înțeleg. Tinerețea lor e frumoasă și maturitatea de-a înțelege greutățile unui bătrân ca mine, încă nu-i poate trezi.
De fiecare dată când trebuie să iau prânzul, îmi privesc soția, iubita și draga femeie pe care am iubit-o și care m-a iubit. S-a dus... Îmi lipsește glasul ei și tovărășia pe care mi-a oferit-o până la ultima suflare. Ne vom reîntâlni... Și iau masa, mănânc încet și fără poftă. Nimic nu mai are gust pentru mine. Anii târzii, renunță la plăceri pământești. Anii târzii, prieteni bun ai singurătății. Ne așezăm la masă și în tăcere, împărțim alte și alte doruri.
După ce mi-a
m luat pastilele de amiaz', răsfoiesc pozele, unicile urme de zâmbete, urme de viață. Casa asta, pentru un bătrân ca mine, a devenit prea mare, prea îndurerată, iar voi, copii, nu mai veniți...nu mai veniți.
Prietenul meu, bătrânul meu Tin, stă lângă mine și măcar simt o răsuflare în casă... Câinele meu credincios. Din atâția tovarăși, rude și copii, prietenia vieții mele se rezumă la un câine.
Zilele, trec fără nume, fără număr și fără semnificație. De câte ori răsare soarele pe cer, mai suspin căci e o nouă zi în singurătate, iar de câte ori afară plouă și e înnourat nu pot decât să sper că se va termina totul... Timpul meu e uitat, lacrimile se usucă și în urma pașilor n-o să rămână decât o casă goală de care nimeni nu-și va mai aminti și anii o vor doborî incet, încet.
Seara, trupul meu se lasă toropit în patul ăsta și ar suspina după o biată mângâiere, după un cald „Noapte bună, tată!”

Dimineață, inima mea și trupul meu au cedat. Nu vă neliniștiți. Acolo, sus, mă aștepta buna mea soție. Mai zâmbitoare și mai senină ca niciodată. A durat 2 săptămâni până când cineva să-și dea seama că m-am stins și în final au venit și copiii mei să îmi facă înmormântarea. I-am auzit plângând că n-au fost lângă mine în vremurile mele grele. Ei nu știu, dar eu îi iert indiferent. Și în final îi văd împreună pe toți patru...ce păcat că a trebuit să mă sting, să pot trăi așa o imagine. Dar aici e bine. Oasele nu mai dor, trupul e ușor și dorul trece. Am dragoste pentru voi toți.

Ca un semnal de alarmă pentru cei ce-și uită bunicii și părinții, vă invit să vedeți următorul reportaj pe care l-am descoperit cu câtva timp în urmă.

O faptă bună, o zi împlinită!

   Fie că-i post, fie că e început de primăvară afară, unii din voi poate vă simțiți mai inspirați, mai buni, mai dornici de noi începuturi sau chiar mai plini de energie... Așa că azi, m-am gândit să vă împărtășesc și vouă o frumoasă întâmplare, care sper să fie ca un semnal spre mai multă bunătate, cum a fost și pentru mine.
   Cred că se întâmpla acum un an, poate doi...
    Bunica mea, femeie bătrână de aproape 80 de ani, cu problemele ei, cum sunt bătrânii (și știți), având probleme cu un picior, a mers la îndrumarea medicului primar, la policlinica aia(nu știu sigur cum se numește) de vis-a-vis de Carrefour, la un medic specialist, pentru un consult, eventual o rețetă care să poată să-i diminueze durerile. Nu știu dacă-i nevoie să precizez, bunica, bătrânică, cu piciorul ăla cu care se deplasa așa greu, a ieșit dezorientată să meargă la farmacie să ridice rețeta, că fusese trimisă la cea din interiorul Shopping City-ului. Vă închipuiți cum fu pentru ea, mai ales că nu bătuse bulevardul cum se zice, ca și alții, ce să știe săraca de Shopping City, că se uita mirată de  nu vedea măcar trecerea de pietoni.
   Și analizând în mintea ei ce-i de făcut și încotro să apuce, vă povestesc exact așa cum ea mi-a povestit mie:
   „Mă uitam în stânga și-n dreapta să mă duc să întreb și eu copchilă, pe cineva să îmi zică și mie unde să mă duc eu la farmacie și cum mă uitam după cineva, văd că se apropie de mine un tânăr, frumos, înalt, îmbrăcat într-un sacou negru, fața așa albă frumoasă și senină, iar părul brunet și zice: Mătușa, unde vrei să ajungi? Ș-apăi îi explic eu lui că m-o trimis la farmacie și vreau să merg să iau rețeta, numai că nu mai știu eu prin orașul ăsta unde trebe' să mă duc. Și el zice: hai mătusă că te duc eu, că merg și eu în colo și hai la trecerea de pietoni cu mine!... Și m-o luat copchilă, de braț ș-apoi eu am zis că să ma chinui să merg mai repede cu piciorul ăsta al meu, dar el mi-o zis, stai mătușă încetu' că avem timp. Ș-am trecut noi trecerea și tot așa, m-o condus el pe mine înăuntru la farmacie acolo, și zice să-i dau lui rețeta și să-i zic că o completează el, drept să-ți spun eu nici că vedeam ce scrie acolo. Ș-apoi completează el și ia medicamentele și văd eu că el scoate banii din portofel și plătește rețeta mea! Iau pastilele, le pun la mine în traistă și și zic, stăi măi băiete să îți dau eu banii ție înapoi! Și el îmi zice, mătușă lasă banii acolo că asta rămâne plătită de mine. M-am uitat eu așa la el și el zâmbea la mine, ș-apu' zice el, lasă matale, că noi ne-om' mai întâlni... I-am spus mulțumesc dară, la băiet și i-am zis eu că am să-i aprind o lumânare la biserică și el tot așa o zâmbit la mine și m-o condus înapoi să ies din magazinu' acela mare ș-apu' tot așa s-o dus cum o venit, ca de nicăieri și nu l-am mai văzut chiar dacă l-am mai urmărit eu oleacă cu privirea.”
   Nici mie, nici mamei parcă nu ne venea să credem când am auzit, pentru că la noi în țară fapte bune ca astea prea greu vezi, exact așa, cam odată pe an... Și-atunci chiar ți se pare minune. Și-am meditat la asta. Pe drept că auzind astfel de întâmplări, chiar te face să-ți dorești să fii mai bun. Mai ajut și eu când văd câte o bătrână cu sacoșele grele, dacă pot, de ce nu? Mai ales că ei sunt cei care au nevoie mai mare de ajutor... Și-apoi, te simți așa bine după un gest așa mic, dar cu un impact așa mare pentru ei. Mâna de ajutor de la tine, înseamnă destul pentru ei, uneori. :)
    Câți bătrâni nu plâng pentru o pâine? Câtora nu le ajung banii pentru medicamentele de care au nevoie? Câți nu sunt care au nevoie de mâna ta să poată coborî din autobuz? Câți n-au nevoie de puterea ta să le cobori bagajul sau să le urci? Câți n-au nevoie de indicații? Câți crezi ca n-au au nevoie de tine?!
   M-am gândit mult, la frumoasa „pățanie” a bunicii mele și chiar mi-am adus aminte de vorba aia, că „Lucrurile bune se întâmplă oamenilor buni”... Într-adevăr e o femeie atât de bună,  cu oricine, mai ales cu mine. Pentru multe îi sunt recunoscătoare și mult timp de aici înainte am să mă rog pentru sănătatea ei. Oameni buni ca ea și ca băiatul acela care s-a gândit la o faptă atât de bună, se întâlnesc prea rar... Dacă ne-am uita în jurul nostru, am vedea câte bucurii putem face cu un singur gest, în fiecare zi...