În ploaie se răsădesc vieți

   Plouă, plouă și plouă... Nu văd decât oameni deranjați că plouă. Întind mâna din balcon și apa curge necontenit de pe acoperișul blocului, direct în palma mea. Se plânge cerul mie că nu-i dă nimeni niște mâini calde și eu n-am destule, dar cu două pline mă retrag în casă. O încălzesc. A intrat în mintea lor că vremea îi face irascibili, somnoroși și triști... nu fiți proști, haideți cu mine!

   Mă îmbrac repede, cu ce prind, mai mult de nevoie și ies repede afară. Îi încălzesc ploii stropii și acum sfârâie pe corpul meu. Pielea mea se strânge buburuze mici și tremur, dar  încă stau să o încălzesc, acompaniez într-un dans haotic sub un zgomot prea nebun. Râd sănătos picaturile lovite de pământ. Aruncă Dumnezeu cu binecuvântări de apă în noi și voi vă ascundeți?! M-aș întoarce la timpurile când oamenii nu erau nevoiți să se acopere cu atâtea straie. Când oamenii erau liberi să umble goi, prin ploaie, prin soare, așa cum ne-a lăsat Dumnezeu. Cât sentiment de libertate...Dar, rușinea e o haină făcută din material gros. Așa că ne supunem conștiinței. Părul se îmbibă în apă, si-acum ploaia trece și prin el. Se lasă pe spate făcând canale. Eu nu mă supăr pe ploaie și încă o las să mă transforme. Miros toată a parfum de ploaie. Desculță, picioarele se lăfăie într-o baltă de toată frumusețea și nu, încă nu se satură de de răcoare. Mâinile încă încearcă sa rețină pumni plini cu apă, răsfirate pe lângă mine. Oooo, cât de bine și armonios se preling norii ăștia printre degete. Că din bărbia mea și acum atârnă legănat picături jucăușe. Rând pe rând toate se  petrec pe buze și apoi pe bărbie...în final pe pământ să se contopească.
   Dacă ar ploua încontinuu, nimeni n-ar mai observa că unii din noi plângem. Dar ploaia știe să spele lacrimi de orice fel! Țineți minte!
   De ce ne displace așa tare ploaia? Cu fața spălată de tristeți, picioarele răcorite, părul împletit râuri mă întreb de ce nu ne bucurăm că vedem curcubee, roade, flori și viață?

O istorioară despre iertare

   Weekendul ăsta fu' cel mai frumos/ productiv weekend din întreaga-mi existență. Dincolo de faptul c-am văzut „live” de unde și cum iese mierea aia naturală și delicioasă (având permisiunea să-nmoi un deget și să gust), căpătând chiar un borcan, trebuie să mulțumesc în primul rând oamenilor de acolo pe care i-am cunoscut așa zâmbitori și pozitivi și care m-au întâmpinat și primit cum nu mă așteptam. Peisajele alea pe care le-am descoperit cu ochii mai frumoase și mai luminate cum n-am văzut pe nicăieri... și aerul proaspăt vuind de printre păduri cu copaci înalți au încleștat inima în mine de fericire. Și să mai zic că trezindu-mă în atâta liniște după un somn sănătos, să ridic privirea și din nou să văd prin geam cum dau brazii ăia verzi să intre in casă peste mine... Fu' cea mai bună deșteptare din toate timpurile! Și cu câtă poftă poți să mănânci după ce te-ai cocoțat pe toate dealurile și ți-ai inmuiat picioarele în apă rece de munte, ca să nu mai zic cît îi de bună apa din fântâni.

   În orice caz, o să revin la ce mi-am propus să vă istorisesc și vouă o povestioară-minune, pe care-am auzit-o la predica de la mănăstire.
   Se știe că în timpul revoluției din '89 atâția tineri și-au pierdut viețile la comanda pe care soldații români o primeau din partea comandanților. Ne imaginăm cum și cât de greu trebuie să fi fost pentru soldații români, creștini pe de altă parte, să tragă tot în români de-ai lor, tot în creștini... Ei bine, o veche istorioară spune că în toată mulțimea aceea, printre țipete, haos, moarte și curaj enorm se zbătea și o mamă care-și ținea în brațe pruncul de vreo 2/3 anișori, încercând să iasă în fața tuturor. Sub maxima presiune a comandanților se putea auzi comanda „Foc!” și „Trageți!”... dar totuși nimeni nu trăgea... ei bine din mulțime puteai distinge femeia aceea, ținându-și la piept pruncul, iar în fața ei soldați cu armele îndreptate...comandații nu conteneau să să urle: „Foc, trageți!” Dar femeia nu se oprea și se apropia mai mult de soldați apropiindu-se de unul din ei cu pușca îndreptată...dar care totuși nu îndrăznea să tragă...femeia se apropia mai mult, la un metru și la jumătate de metru având arma chiar în frunte auzind strigându-se în spate iar și iar „Trageți! Trageți!” însă nimeni nu trăgea.Și în acel moment, femeia scoate o floare și o înfinge în arma soldatului, lăsându-se liniște ca din urmă mulțimea să înceapă a scanda: „Voi cu arme, noi cu flori, voi cu arme, noi cu flori!”. Atunci se spune că soldații au lăsat armele, românii urlând întru fericirea neamului: „Armata e cu noi!”
   Nu știu dacă povestioara aceasta v-a trezit vreun fel de simț, însă vă mărturisesc că atunci când toată lumea a auzit și finalul, liniștea era mormântală și împreună cu preotul care stătea în față toate femeile aveau lacrimi în ochi și toată lumea pielea de găină chiar și la un sfert de oră după ce predica s-a încheiat... Cu-adevărat a fost pentru mine o experiență pe care n-o s-o pot uita niciodată pentru că sentimentul care ne-a cuprins pe toți în mănăstire, atunci, nu se poate explica în cuvinte... ca o mică minune.
    Și morala care-a venit în urmă și cu care fiecare a plecat acasă în gând și în inimă a fost să iertăm mâna pe care am mângâiat-o, dar ne-a biciuit, obrazul pe care l-am sărutat dar ne-a scuipat, sufletul pe care l-am iubit, dar ne-a părăsit. Să putem spune cu toții: pot ierta cel mai mare rău care mi s-a făcut căci sunt un om adevărat...