File de jurnal, file de viaţă

  Deasupra fricii eşecului, cea mai mare temere-a mea, a fost de-a nu putea scrie. Unicul mod in care-mi spovedesc fie gânduri bune, fie alea negre. Un fel de a II-a parte a sufletului meu. Unii au un "cel mai bun prieten" carui le-mpărtăşesc astfel de lucruri. Sufletul pereche căruia se confesează, care-i înţelege. Eu, am foaia. Am o foaie şi-un pix. Am cei mai buni prieteni lângă mine.
  Sunt singură când am gânduri şi n-am foi. Pot să fie oameni, dar nu-i acelaşi lucru. O foaie te lasă să mergi până la limite, dincolo. Nu te opreşte, ci te face să gândeşti singur când trebuie s-o faci. Prefer o foaie goală şi-un pix plin, decât un prieten plin de el şi-o minte goală. E greu de înţeles. Poţi măcar să-ncerci să vezi despre ce vorbesc. Nu oricine poate. Nici eu nu pot de fiecare dată. E atunci când mă cuprinde spaima. Ţi-am zis, nu tot timpul pot să scriu.
  Nu mă pretind a fi nu ştiu ce geniu neînţeles. Sunt doar o persoană obişnuită. Doar că scrisul e unicul lucru pe care-l găsesc interesant la mine. Suntem ca două persoane diferite. Eu, omul care socializează şi vorbeşte cu glas şi cealaltă Diană, care nu poate vorbi. Să spunem că e mută, dar poate scrie. Pentru că de fiecare dată când pun pixul pe foaie, rândurile se scurg atât de cursiv. O altă persoană vorbeşte din interiorul meu.
  Nu-s seacă de sentimente şi asta mă bucură. Încă am putere să scriu. Şi scriu din sentimente. Toate foile mele albe se umplu doar de ele şi e fascinant căci aşa vezi sentimente cu viaţă.
  De-aceea nu pot să scriu când nu iubesc. Oamenii cărora le-am scris până-n prezent nu ştiu, nu înţeleg. Eu nu pot să le explic, dar scrisul nu poate ieşi din mine, dacă nu simt. Aşa pot să trăiesc, aşa pot să sper, aşa pot să mă bucur, aşa arăt că iubesc... Aşa simt, aşa scriu. Căci unde nu-s simţuri, nu scriu...

Sunt nopti in care speranta moare, dar ani in care durerea se vindeca

  Te poti apara de lanturi grele ale iubirii, poti fugi mancand pamantul de trairi, poti oricand sa eviti sa traiesti viata asta plina de impreviziuni, dar nicicand nu te poti ascunde de trecut sau de durerea pe care o aduce odata cu comemorarea sau odata cu aceeasi privire melancolica pe care-o cunosti asa bine, cea care priveste in trecut sfaramand clipa prezentului.
  Sunt oameni si oameni care fug de cate o fantoma. Altii fug de chestii serioase care i-ar putea compromite, altii fug de datorii, altii fug de sentimente, altii de zile plictisitoare, altii de iubire, altii de persoane carora le datoreaza explicatii. Cei mai compatimiti fugari, sunt cei care se-ascund dupa pereti pictati cu cerneala neagra a trecutului.
Eu-s una din fugara trecutului. Nu-ti imaginezi tu cititor si privitor obiectiv cat e de greu maratonul asta. Mai sunt si altii. Dar cand privesti subiectiv te dor pana si faptele altora. Te uiti la ziua de azi, mai tragi un ochi in trecut... Si ti se pare ca iar comiti greselile alea murdare de tot. Te urasti, vorbesti cu tine si spui ca esti un om de nimic. Problemele psihice nu pot intra in discutia asta. Detalii. Sunt lucruri mai grave de atat. Si cum spuneam, te rezumi la o conversatie cu tine, fie in bucatarie la miezul noptii (sau trecut de...) fie in baie unde sa nu te auda colegii de apartament. Nimeni nu vrea sa fie persoana in care te-ai transformat tu azi, incepand de nici nu mai stii cand. Dezamagit profund de propriile-ti neputinte, te duci furis in pat unde speri ca n-ai trezit-o pe colega, careia ti-ar fi prea enervant de greu sa-i explici ca de fapt n-ai nimic, si tot dialogul a fost numai in capul tau... Doamne, oare ce vorbesti tu aici ? De fapt nimic n-a prins glas din toata asta. E un nimic si tu te framanti pentru o simpla tacere.
http://www.youtube.com/watch?v=rby-hjT-XPc&feature=player_embedded