Voi alergați să fiți bogați...eu...

Şşşşt, pot să aud oase plângând în mine. Mai taci, răsare imediat şi-o lacrimă. Aşteaptă... Am nevoie de plecare. Şi cu gândul am ajuns deja într-un loc unde nu mă mai ajung răutatea şi invidia. Unde nu-i loc de umilinţă... Vreau repaosul fresh, dimineţile curate, cafeaua fierbinte şi după un lung timp, mintea limpede... Nu ştim niciunul de ce facem ce facem. De fiecare dată se rezumă la un pat de moarte şi voi toţi începeţi să regretaţi... 

  E de condamnat că vreau o viaţă frumoasă, nu una plină de bani şi muncă sau griji...? Că vreau un viitor în care să nu port grija unei averi ca pe o povară în spate, că îmi doresc aşa mult să nu trăiesc pentru tot restul vieţii într-o lume aşa ipocrită...? Că vreau să muncesc cinstit, cât să pot sa-mi asigur o pâine și de restul să fiu  împăcată cu ce oameni am lângă mine? E de condamnat că vreau liniște? E motiv de umilință faptul că mă mulțumesc cu puțin?! De ce nu vreți să vă vedeți de viețile voastre cu așteptări mărețe și-ntr-un final să ne întâlnim pe-un pat de moarte, împărțind păreri. 

  Nu vreau să fiu încă una în plus care regretă că n-a petrecut mai mult timp cu oamenii dragi, care în final să-și fi dorit să nu fi muncit atât de mult. Vedeți-vă de drum, alergați spre ținte înalte. Lăsați-mă să fiu fericită în doza pe care mi-o doresc, în doza pe care-o vrea inima mea. Fericită in măsura perfectă....

 Țintele voastre: jobul perfect, bani cu sacul, mâncare bună, băutură la discreție, petreceri seară de seară. Femei multe/ bărbați la picioarele voastre, haine scumpe, mașini luxoase, vile uriașe, statut social, și lista se întinde la nesfârșit... 

 Doza mea perfectă de fericire sufletească: un job decent, o casă mobilată cu dragoste și voie bună, un om cald lângă inima mea, o familie fericită, un pat și-o plapumă caldă, o pâine de pus pe masă și miros de mâncare în toată casa, atunci când e vremea cinei... O viață modestă, bogată de dragoste.

Gurile-s păcătoase...

  N-am mai rămas azi decât cu o certitudine și Doamne, o știe toată lumea. Că de la Adam și Eva păcatele curg lanțuri și noi nu ne mai săturăm să le facem. Nu știu ce ne place așa de mult să dăm cu piciorul la momente frumoase. Nu știu ce ne face să ne complicăm stările... Da' știu acuma sigur cât de proști suntem cu toții. Și-am priceput că suntem lamentabili la capitolul „sfârșit de drum”. Putem fi ipocriți, ironici, sarcastici, stupizi, penibili, idioți, tâmpiți și NICIODATĂ sinceri... Ce păcat că inimile n-au voci și gurile sunt cele mai tâmpite mijloace de-a exprima ce simtim cu adevărat. Și eu aș vrea să pot spune cu voce tare tot ce mi se-ntâmplă, da' niciodată nu mi-a ieșit, așa că din frica de a dezamăgi nu cred c-am fost vreodată sinceră și deschisă. Dar să fim serioși, nimeni n-o mai face în zilele noastre. Că fiecare așteaptă ca celălalt s-o facă. Stupid.
  Și dacă tot adorăm așa mult să ne simțim proști, să ne chinuim în interior și să nu dăm frâu îmbrățișărilor sincere, săruturilor inimii hai măcar să lăsăm mâinile să se caute, picioarele să se întâlnească... pentru că noi nu știm să lăsăm garda jos și ne torturăm sufletele.
  Mi-e ciudă și mă omoară orgoliile astea umblătoare pe străzi. Mă enervez cu orele și tot nu-s în stare să fac nimic. Dacă doar aș pune mâna pe un telefon, poate s-ar schimba un lung șir de situații dezastruase în tot universul. Totuși, las să se petreacă dezastrele, decât să-mi rănesc orgoliul...