Deasupra fricii eşecului, cea mai mare temere-a mea, a fost de-a nu putea scrie. Unicul mod in care-mi spovedesc fie gânduri bune, fie alea negre. Un fel de a II-a parte a sufletului meu. Unii au un "cel mai bun prieten" carui le-mpărtăşesc astfel de lucruri. Sufletul pereche căruia se confesează, care-i înţelege. Eu, am foaia. Am o foaie şi-un pix. Am cei mai buni prieteni lângă mine.
Sunt singură când am gânduri şi n-am foi. Pot să fie oameni, dar nu-i acelaşi lucru. O foaie te lasă să mergi până la limite, dincolo. Nu te opreşte, ci te face să gândeşti singur când trebuie s-o faci. Prefer o foaie goală şi-un pix plin, decât un prieten plin de el şi-o minte goală. E greu de înţeles. Poţi măcar să-ncerci să vezi despre ce vorbesc. Nu oricine poate. Nici eu nu pot de fiecare dată. E atunci când mă cuprinde spaima. Ţi-am zis, nu tot timpul pot să scriu.
Nu mă pretind a fi nu ştiu ce geniu neînţeles. Sunt doar o persoană obişnuită. Doar că scrisul e unicul lucru pe care-l găsesc interesant la mine. Suntem ca două persoane diferite. Eu, omul care socializează şi vorbeşte cu glas şi cealaltă Diană, care nu poate vorbi. Să spunem că e mută, dar poate scrie. Pentru că de fiecare dată când pun pixul pe foaie, rândurile se scurg atât de cursiv. O altă persoană vorbeşte din interiorul meu.
Nu-s seacă de sentimente şi asta mă bucură. Încă am putere să scriu. Şi scriu din sentimente. Toate foile mele albe se umplu doar de ele şi e fascinant căci aşa vezi sentimente cu viaţă.
De-aceea nu pot să scriu când nu iubesc. Oamenii cărora le-am scris până-n prezent nu ştiu, nu înţeleg. Eu nu pot să le explic, dar scrisul nu poate ieşi din mine, dacă nu simt. Aşa pot să trăiesc, aşa pot să sper, aşa pot să mă bucur, aşa arăt că iubesc... Aşa simt, aşa scriu. Căci unde nu-s simţuri, nu scriu...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu