Plouă, plouă și plouă... Nu văd decât oameni deranjați că plouă. Întind mâna din balcon și apa curge necontenit de pe acoperișul blocului, direct în palma mea. Se plânge cerul mie că nu-i dă nimeni niște mâini calde și eu n-am destule, dar cu două pline mă retrag în casă. O încălzesc. A intrat în mintea lor că vremea îi face irascibili, somnoroși și triști... nu fiți proști, haideți cu mine!
Mă îmbrac repede, cu ce prind, mai mult de nevoie și ies repede afară. Îi încălzesc ploii stropii și acum sfârâie pe corpul meu. Pielea mea se strânge buburuze mici și tremur, dar încă stau să o încălzesc, acompaniez într-un dans haotic sub un zgomot prea nebun. Râd sănătos picaturile lovite de pământ. Aruncă Dumnezeu cu binecuvântări de apă în noi și voi vă ascundeți?! M-aș întoarce la timpurile când oamenii nu erau nevoiți să se acopere cu atâtea straie. Când oamenii erau liberi să umble goi, prin ploaie, prin soare, așa cum ne-a lăsat Dumnezeu. Cât sentiment de libertate...Dar, rușinea e o haină făcută din material gros. Așa că ne supunem conștiinței. Părul se îmbibă în apă, si-acum ploaia trece și prin el. Se lasă pe spate făcând canale. Eu nu mă supăr pe ploaie și încă o las să mă transforme. Miros toată a parfum de ploaie. Desculță, picioarele se lăfăie într-o baltă de toată frumusețea și nu, încă nu se satură de de răcoare. Mâinile încă încearcă sa rețină pumni plini cu apă, răsfirate pe lângă mine. Oooo, cât de bine și armonios se preling norii ăștia printre degete. Că din bărbia mea și acum atârnă legănat picături jucăușe. Rând pe rând toate se petrec pe buze și apoi pe bărbie...în final pe pământ să se contopească.
Dacă ar ploua încontinuu, nimeni n-ar mai observa că unii din noi plângem. Dar ploaia știe să spele lacrimi de orice fel! Țineți minte!
De ce ne displace așa tare ploaia? Cu fața spălată de tristeți, picioarele răcorite, părul împletit râuri mă întreb de ce nu ne bucurăm că vedem curcubee, roade, flori și viață?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu