Totul îşi are startul in iarna aceea silenţioasă şi rece şi sfâşietor de agitată, cu braţele-şi friguroase care mă atrăgeau şi ma împingeau în agonia celui mai grozav neant. Şi îţi jur că mă zbăteam cu puterile ei de gigant. Şi mă rugam în tihna viscolului turbat să mă mai lase să mă rog, să mă mai liniştesc şi să-mi adun puterile... Şi refuza cu setea ei sălbatică, cu frigul ei ca de om obsedat şi eu tot mă zbăteam scârbită-n legea mea omenească. Mă revolt pe tine destin!! Căci tu eşti plin de sarcasm şi mă ingropi, tu, în ironiile tale. Şi mă trimiţi cu fiecare zi şi mă afunzi in frigul iernii blestemate.
Şi intr-o zi, când ţipătul meu a fost mai dureros ca niciodată, când sângele-mi puternic şi oasele-mi zdrobite de dezamăgire au convenit în a-mi oferi ultima speranţă, am deschis ochii... Am ridicat privirea şi-acolo stăteai tu, dragoste! Şi mai dureros ca niciodată m-am ridicat spre tine. Şi acolo mi l-ai adus, tu, univers pe el. Şi el copac cu ramurile-i puternice şi tinere, trecute peste viscole-ale duşmancei mele, iarna, m-a mângaiat. DAR MI-A ARĂTAT FERICIREA. Fii tu nenorocit şi blestemat destin, căci el mi te-a pus la pământ!! Şi el şi timpul mi-au stat drept vindecare la cap şi mi-au arătat că tu, iarnă meschină, poţi fi învinsă. Şi când m-a-mbrăţişat în bărbăteasca-i suflare mi-a arătat că el e tot. Căci el mi-a fost şi primăvară-n păr, cu flori, şi vară-n pielea mea cu soare şi toamnă-n frunzele ce le-am îmbrăţişat cu dor de casă şi partener în iernile geroase cu viscoale adânci de moarte!!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu