N-am mai rămas azi decât cu o certitudine și Doamne, o știe toată lumea. Că de la Adam și Eva păcatele curg lanțuri și noi nu ne mai săturăm să le facem. Nu știu ce ne place așa de mult să dăm cu piciorul la momente frumoase. Nu știu ce ne face să ne complicăm stările... Da' știu acuma sigur cât de proști suntem cu toții. Și-am priceput că suntem lamentabili la capitolul „sfârșit de drum”. Putem fi ipocriți, ironici, sarcastici, stupizi, penibili, idioți, tâmpiți și NICIODATĂ sinceri... Ce păcat că inimile n-au voci și gurile sunt cele mai tâmpite mijloace de-a exprima ce simtim cu adevărat. Și eu aș vrea să pot spune cu voce tare tot ce mi se-ntâmplă, da' niciodată nu mi-a ieșit, așa că din frica de a dezamăgi nu cred c-am fost vreodată sinceră și deschisă. Dar să fim serioși, nimeni n-o mai face în zilele noastre. Că fiecare așteaptă ca celălalt s-o facă. Stupid.
Și dacă tot adorăm așa mult să ne simțim proști, să ne chinuim în interior și să nu dăm frâu îmbrățișărilor sincere, săruturilor inimii hai măcar să lăsăm mâinile să se caute, picioarele să se întâlnească... pentru că noi nu știm să lăsăm garda jos și ne torturăm sufletele.
Mi-e ciudă și mă omoară orgoliile astea umblătoare pe străzi. Mă enervez cu orele și tot nu-s în stare să fac nimic. Dacă doar aș pune mâna pe un telefon, poate s-ar schimba un lung șir de situații dezastruase în tot universul. Totuși, las să se petreacă dezastrele, decât să-mi rănesc orgoliul...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu