E de condamnat că vreau o viaţă frumoasă, nu una plină de bani şi muncă sau griji...? Că vreau un viitor în care să nu port grija unei averi ca pe o povară în spate, că îmi doresc aşa mult să nu trăiesc pentru tot restul vieţii într-o lume aşa ipocrită...? Că vreau să muncesc cinstit, cât să pot sa-mi asigur o pâine și de restul să fiu împăcată cu ce oameni am lângă mine? E de condamnat că vreau liniște? E motiv de umilință faptul că mă mulțumesc cu puțin?! De ce nu vreți să vă vedeți de viețile voastre cu așteptări mărețe și-ntr-un final să ne întâlnim pe-un pat de moarte, împărțind păreri.
Nu vreau să fiu încă una în plus care regretă că n-a petrecut mai mult timp cu oamenii dragi, care în final să-și fi dorit să nu fi muncit atât de mult. Vedeți-vă de drum, alergați spre ținte înalte. Lăsați-mă să fiu fericită în doza pe care mi-o doresc, în doza pe care-o vrea inima mea. Fericită in măsura perfectă....
Țintele voastre: jobul perfect, bani cu sacul, mâncare bună, băutură la discreție, petreceri seară de seară. Femei multe/ bărbați la picioarele voastre, haine scumpe, mașini luxoase, vile uriașe, statut social, și lista se întinde la nesfârșit...
Doza mea perfectă de fericire sufletească: un job decent, o casă mobilată cu dragoste și voie bună, un om cald lângă inima mea, o familie fericită, un pat și-o plapumă caldă, o pâine de pus pe masă și miros de mâncare în toată casa, atunci când e vremea cinei... O viață modestă, bogată de dragoste.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu