O viaţă bună de amanetat (primul capitol)

Un drog, un strigăt spre voi, nopţi albe, muzica prea tare, epuizare, un psihic dărâmat, o viaţă bună de amanet.
-Tu mai tinzi spre înălţare?
-Nu.
-Atunci tintzi spre coborâre continuă, deteriorare vizibilă şi autodistrugere al propriului caracter?
-Aşa pare?!
-Categoric!
-... Nu ştiu dacă te mai ajută cu ceva o ţigară, nu mai ştiu ce înseamnă odihnă şi nu mai cred într-o lume mai bună. Nu vreau să par un om dărâmat de propria-mi minte dar cred că trebuie să plec. Restaurare completă a vieţii. Şi dacă totul ar sta într-o altă ordine, dacă totul ar putea fi privit dintr-o cu totul altă perspectivă, imaginaţia mea ar crea un nou univers cu noi concepţii şi reguli perfect inverse.
-Mai ştii care-ţi sunt priorităţile, sau cel puţin care erau? Mai ştii de speranţe şi gândire optimistă?
-Da, în momentul în care îmi aşez capul pe pernă şi-mi spun că mâine, mintea mea va genera noi idei care să-mi poarte viaţa spre drumuri mai...mai propice trăirii.
  Şi dacă un simplu dialog al minţii mele cu mine n-or să-mi redea claritatea înseamnă că omul e absolut inferior în lupta cu alter ego-ul său. Mă iubesc atunci când simt că nu mai gândesc eu însămi, atunci când cealaltă eu preia comanda. Şi nu de puţine ori cred că celălalt om care trăieşte în mine e de fapt, un bărbat. Nu ştiu care din noi şopteşte acum tastaturii.

    Şi apoi mă întreb: dacă de fapt, bărbatul ăsta mă urăşte?! Atunci şi eu îl urăsc. Iar dacă mă iubeşte, eu tot îl urăsc!