Jurnalul unui om bătrân

   Dragă jurnalule,
Azi m-am trezit și iar am visat că alergam. Mi-am coborât picioarele din pat, dar durerile și înțepeneala m-au făcut pentru a nu știu câta oară să suspin ca un câine pe moarte. M-am obișnuit cu durerile și nu-mi mai pun speranțele în medicamente sau operații. Ultima era cat pe ce să mă omoare... Nu mai sunt diminețile ce-au fost când eram tânăr și credeam că timpul e pentru ceilalți, nu pentru mine. Azi, nu mai am voie să beau cafea (ar fi teribil pentru condiția inimii mele), nu mai pot să fiu grăbit până la baie să mă văd în oglindă. Micul dejun îl iau atât de dimineață pentru că am medicamente de luat și stoma
cul meu are nevoie de hrana să le poată suporta.
 Casa asta e atât de goală, că mi-e greu să mănânc. Aș renunța în orice clipă. Ieri parcă îmi hrăneam copiii și ei mă făceau fericiți. Azi nu le mai pasă de mine. Vin rar pe aici și atunci îmi pare că le sunt o povară. Din când în când îmi trimit mâncare. Nepoții îi văd la fel de rar, poate odată la jumătate de an. Știu că au școală și problemele lor... Iar băieții mei, sunt plecați în străinătate, de unde, sună rar. Eu îi înțeleg că telefoanele sunt scumpe. Azi durerea cauzată de dor pare mai adâncă. Tinerețea nepoților mei dragi mi-ar fi ușurat măcar durerile unei zile simple. Îmbrățișările copiilor mei, m-ar fi făcut să uit de greutatea orelor care-mi apasă umerii... Devin tot mai cocoșat. Mersul meu e mereu aplecat spre pământ. Parcă El m-ar atenționa că nu mai e mult și-acolo am să mă duc.
Ies rar din curtea mea și chiar dacă urechile mele nu mai aud așa bine, tot îmi dau seama că tinerii fac glume pe seama ținutei mele, a vârstei. Îi înțeleg. Tinerețea lor e frumoasă și maturitatea de-a înțelege greutățile unui bătrân ca mine, încă nu-i poate trezi.
De fiecare dată când trebuie să iau prânzul, îmi privesc soția, iubita și draga femeie pe care am iubit-o și care m-a iubit. S-a dus... Îmi lipsește glasul ei și tovărășia pe care mi-a oferit-o până la ultima suflare. Ne vom reîntâlni... Și iau masa, mănânc încet și fără poftă. Nimic nu mai are gust pentru mine. Anii târzii, renunță la plăceri pământești. Anii târzii, prieteni bun ai singurătății. Ne așezăm la masă și în tăcere, împărțim alte și alte doruri.
După ce mi-a
m luat pastilele de amiaz', răsfoiesc pozele, unicile urme de zâmbete, urme de viață. Casa asta, pentru un bătrân ca mine, a devenit prea mare, prea îndurerată, iar voi, copii, nu mai veniți...nu mai veniți.
Prietenul meu, bătrânul meu Tin, stă lângă mine și măcar simt o răsuflare în casă... Câinele meu credincios. Din atâția tovarăși, rude și copii, prietenia vieții mele se rezumă la un câine.
Zilele, trec fără nume, fără număr și fără semnificație. De câte ori răsare soarele pe cer, mai suspin căci e o nouă zi în singurătate, iar de câte ori afară plouă și e înnourat nu pot decât să sper că se va termina totul... Timpul meu e uitat, lacrimile se usucă și în urma pașilor n-o să rămână decât o casă goală de care nimeni nu-și va mai aminti și anii o vor doborî incet, încet.
Seara, trupul meu se lasă toropit în patul ăsta și ar suspina după o biată mângâiere, după un cald „Noapte bună, tată!”

Dimineață, inima mea și trupul meu au cedat. Nu vă neliniștiți. Acolo, sus, mă aștepta buna mea soție. Mai zâmbitoare și mai senină ca niciodată. A durat 2 săptămâni până când cineva să-și dea seama că m-am stins și în final au venit și copiii mei să îmi facă înmormântarea. I-am auzit plângând că n-au fost lângă mine în vremurile mele grele. Ei nu știu, dar eu îi iert indiferent. Și în final îi văd împreună pe toți patru...ce păcat că a trebuit să mă sting, să pot trăi așa o imagine. Dar aici e bine. Oasele nu mai dor, trupul e ușor și dorul trece. Am dragoste pentru voi toți.

Ca un semnal de alarmă pentru cei ce-și uită bunicii și părinții, vă invit să vedeți următorul reportaj pe care l-am descoperit cu câtva timp în urmă.