Învățături

  Mulți dintre noi n-am vrut, poate, sa mai fim cine suntem. Am urât zilele, am urât destinul și felul în care ne-am purtat cu noi...prin noi. Aș fi vrut sa fiu altcineva. MAI deșteaptă, MAI isteață, MAI frumoasă, MAI apreciată, MAI înțeleasă...pentru ce sunt. Simplu.
  Sunt totuși, azi, aici, acum, ceea ce sunt cu ce gândesc, ceea ce nu pot să schimb contra niciunui preț...Parcă nu mă iubesc, nu mă apreciez așa cum mi-a fost dat să fiu.
  Am vrut să fiu o stâncă și muuultă vreme mi-am sugerat că sunt!...Dar Dumnezeu mi-a dat să fiu apa care răcorește și gâdilă stâncile. Și în pofida timpului curg printre ele necontenit și cursul meu are să-și găsească sfârșitul, nu fără să fi răcorit măcar o pereche de picioare. Știu că trebuie să învăț asprimea iernii, fierbințeala verii, iar de-a lungul timpului, eu voi fi învățat cum să continui să curg, să mă sec și să mă sfârșesc.
  Mi-aș fi dorit din toate ale vieții să fiu primăvară!... Dar mi-a dat Dumnezeu să fiu toamnă. Să cunosc dansul elegant al sfârșitului. Să pier pe pământ, ruginit de învățături, de ce-am văzut de sus, să mă închin la bătrânile rădăcini ale copacului în care am sporit, rodit, pierit. Să vină mai apoi de toate iarna, să-și înșire valuri-valuri albe și imaculate peste mine.
  Dar din clipa în care am deschis ochii și-am plâns in brațele mamei mele în semn de viață, fără să-mi mai amintesc acum, am știut că trebuie să fiu un OM! Atunci am putut să urlu ca mulțumire pentru un singur lucru, fără ca cineva să-mi astupe glasul... Sunt OM mai presus de toate!
  Sperând să ating suflete, sperând să mă sec atunci când abia voi fi căpătat ale vieții învățături, sperând să dansez în loc să plâng atunci când voi cădea pe veci.

Scrisoare către domnul nostru președinte

Tineret, mândria țării, unde-i domnu’ președinte...?
I-ai vândut pe „trăiți bine”, te rugăm, adu-ți aminte!
Plecat-au de lângă familii, din casele bătrânilor lor
Muncesc greu, cinstit departe și muncind plâng nopți de dor.

I-ai trimis dom’ președinte, naufragiați, ai noștri frați
Și plecat-au prea departe, românii adevărați!
Jelesc pozele cu doruri și te văd promițând lucruri,
Dar nu te mai credem dom’le, nu ne-ai fost nouă alături!

Mulți tineri au mai plâns și s-au rugat, „dați-ne-o șansă!”
Parlamentari, ați adormit în scaune și i-ați trimis de-acasă...
Din A NOASTRĂ țară frumoasă ne fugăriți pe rând,
Dom’ președinte, uite mândria țării sângerând!





Decembrie

Floare de gheață stai măiastră-n geam
Cu ger de suflete-ai venit și te chemam
Nevoia mea de simțuri îți cânta stiloul,
Înapoind al meu prieten, dorul...

Decembrie, tu, îngere imaculat,
La al tău braț am mai dansat,
Printre petalele-ți albe și reci
O, numai tu, pe străzi de paradis mă treci...


Acum, mă du prin calde tinereți
Să bem un ceai uitând de bătrâneți,
Și râul anilor treci de-l îngheață
Ca-n clipa morții să zbor crezându-mă în viață!


Șase/șapte gânduri

Prin șase-șapte gânduri goale,
Mucegai iese și doare...
Două-s dincolo de tine
Unu-i dulce, altul...în fine...

Pe-o fereastră aburită
Privesc ochii ce risipă
De iubire, de tandrețuri
Ieri pasiuni, azi numai scopuri...

Nu-i nici soare, nici nu ninge
Numai vremea parcă plânge
Nu țipăm, nici nu mai râdem
Nici de mână nu mai suntem...

Joc de șah

Într-un șah nebun cu regi, regine
S-au ascuns în gesturi fine
Doi nebuni de mână-n noapte
Răscolind dragoste-n șoapte.

Ascunzând după cortină
Un pian cânta-n surdină,
Doi nebuni fără de teamă,
Își jurau iubire-n taină.



Fără muzică de bandă
Nuntă cu inel de tablă,
Hainele închiriate...
Plecau ieri cu lumea-n spate.

Căutând pe drum de țară
Și mergând din gară-n gară
N-aveau vile, nici piscine,
Dar mereu zile senine...




...țara în care dacă nu furi, ești furat, România

  Ies din casă și fără să-mi dau seama am un fermoar deschis la geantă de unde foarte proabil pot să pierd banii, telefonul (m-am născut zăpăcită și nu-i leac).
- Așteptări de la lumea pe care o visez: Don'șoară, vezi că-ți pierzi banii, închide-ți geanta!
 -Realitatea: Păcat că circulă conducerea statului, cu limuzina că băgau ei mâna...așa, oricărui om care se află  lângă mine, i se aprinde beculețul când vede poșeta deschisă și  înșfacă orice găsește. În oricare din cazuri, în final mă trezesc fără bani, telefon, ș.a.m.d. (indubitabil).
  Acum să nu fiu ipocrită, recunosc că o singură dată mi-a zis o cucoană într-un maxi-taxi că am geanta deschisă (păcat că atunci nu mai conta pentru că oricum era goală, dar gestul a fost frumos).
  De-aceea peste tot unde merg, în special în locuri aglomerate văd femei care-și țin genți, poșete sau portofele pe sub braț sau lipite de corp, strâns. Nu e amuzant să te comporți în propria țară ca și cum ești la spitalul de nebuni (panică)...
  Referitor la problema cu romii...
În altă zi, ies să stau în parc și eu liniștită, e duminică seara... Ultimul moment de relaxare din weekend. Nici bine nu m-am așezat pe una din bănci că mă abordează o gășcuță de băieți (n-au mai mult de 12 ani, romi a se-nțelege) cu o nouă tehnică de cerșit: „Dă la băiatu' un ban!”... speechless. Mă lasă mască uneori tupeul lor și ori mi se pare dar din ce în ce mai îndrăzneț, mai mai să sară la bătaie să le dai un ban dom'le. Și la final tot noi să fim numiți rasiști că discriminăm și că i-am numit țigani. Ajută-ne Doamne și pe noi că începem noi de-acu' să fim victime ale discriminării...
  În altă zi, de pe vremea când eram prin liceu, după ore, pe-o bancă din centrul orașului văd că se apropie de mine două fete, de origine romă, și cunoscuta abordare cu „dă-mi un leu să-mi iau o pâine”. Îi zic că n-am bani ca acu' am ieșit de la școală și dau să plec să scap de ele că erau tare insistente și când înțeleg că n-am să le dau bani mă iau cu „bine, bani n-ai dar dă-mi măcar o țigară!” Să mor când aud... Zic că nu fumez și tot ținându-se de mine pe stradă „cum nu fumezi?! lasă că știu eu că fumezi, am văzut eu că ai țigări”. Nici n-am știut cum să reacționez...speachless.
În altă zi, tot în timpul liceului, am 3 lei la mine pentru mâncare. Ies să mă duc la Mopan să-mi iau niște covrigi și văd acolo stând în ger vai, o sărmană femeie, cerșea. Fată cu conștiință greoaie de la mama de-acasă, îi las din 3 lei ai mei, un leu ei și ma duc bucuroasa și-mi iau și eu 2 covrigi acolo... Ca să zic că, după ce termin orele și ies de la școală biata femeie bătrână vai de capu' ei, era la crâșma din piață, fuma și ea sărmana o țigară și bea un rom... speachless.
   Referitor la oamenii de lângă noi, și la muncă
Am lucrat anul trecut la un anumit restaurant. Făcând gestiunea într-o dimineață, sesizez că fata asta cu care lucram se înșelase singură de niște bani. O chem bineînțeles și îi arăt ca să-și ia banii înapoi (dispun totuși de o conștiință și 7 ani de-acasă). Faza dură face ca peste câteva săptămâni eu să fiu concediată din motivul cui? :)) Din complotul bunului meu colectiv cu care lucram. Păi și-atunci, n-ar trebui să mă duc eu la mama acasă și să-i reproșez că m-a crescut și educat să fiu simțită, cu conștiință și cu frică de Dumnezeu?! :))
  Situațiile acelea în care ajuți un om să coboare din autobuz sau microbuz că doar așa te-a învățat mama și când să cobori tu, îți dă altu' cu ușa în cap.
   Ce lume-i asta în care atunci când ieși pe stradă ții și cu dinții de poșetă, în care atunci când faci un gest frumos devii vulnerabil și bun de furat, în care dai săracului o bucată de pâine și cere bani de țigări...? De ce n-aș fugi din țara asta când șefii statului dorm pe conturi grase în bănci și altuia îi plâng copiii de foame... De ce m-aș strădui să muncesc cinstit când jumătate din banii de salar se împart în impozite care nu știm unde ajung...? De ce aș aduce un copil pe lume când unica lui șansă de „a trăi bine” e să devină fie hoț, fie imigrant...? De ce aș avea încredere în lege când până și postul de polițist trebuie cumpărat cu miile de euro...cum să mă duc la spital când medicii nu-s plătiți și cer bani de la mine?...Cine să educe copiii când profesorii au salarii prea mici in comparație cu parlamentarii noștri care dorm așa de bine în scaune...

...Doamne ajută!
 

În ploaie se răsădesc vieți

   Plouă, plouă și plouă... Nu văd decât oameni deranjați că plouă. Întind mâna din balcon și apa curge necontenit de pe acoperișul blocului, direct în palma mea. Se plânge cerul mie că nu-i dă nimeni niște mâini calde și eu n-am destule, dar cu două pline mă retrag în casă. O încălzesc. A intrat în mintea lor că vremea îi face irascibili, somnoroși și triști... nu fiți proști, haideți cu mine!
   Mă îmbrac repede, cu ce prind, mai mult de nevoie și ies repede afară. Îi încălzesc ploii stropii și acum sfârâie pe corpul meu. Pielea mea se strânge buburuze mici și tremur, dar  încă stau să o încălzesc, acompaniez într-un dans haotic sub un zgomot prea nebun. Râd sănătos picaturile lovite de pământ. Aruncă Dumnezeu cu binecuvântări de apă în noi și voi vă ascundeți?! M-aș întoarce la timpurile când oamenii nu erau nevoiți să se acopere cu atâtea straie. Când oamenii erau liberi să umble goi, prin ploaie, prin soare, așa cum ne-a lăsat Dumnezeu. Cât sentiment de libertate...Dar, rușinea e o haină făcută din material gros. Așa că ne supunem conștiinței. Părul se îmbibă în apă, si-acum ploaia trece și prin el. Se lasă pe spate făcând canale. Eu nu mă supăr pe ploaie și încă o las să mă transforme. Miros toată a parfum de ploaie. Desculță, picioarele se lăfăie într-o baltă de toată frumusețea și nu, încă nu se satură de de răcoare. Mâinile încă încearcă sa rețină pumni plini cu apă, răsfirate pe lângă mine. Oooo, cât de bine și armonios se preling norii ăștia printre degete. Că din bărbia mea și acum atârnă legănat picături jucăușe. Rând pe rând toate se  petrec pe buze și apoi pe bărbie...în final pe pământ să se contopească.
   Dacă ar ploua încontinuu, nimeni n-ar mai observa că unii din noi plângem. Dar ploaia știe să spele lacrimi de orice fel! Țineți minte!
   De ce ne displace așa tare ploaia? Cu fața spălată de tristeți, picioarele răcorite, părul împletit râuri mă întreb de ce nu ne bucurăm că vedem curcubee, roade, flori și viață?


O istorioară despre iertare

   Weekendul ăsta fu' cel mai frumos/ productiv weekend din întreaga-mi existență. Dincolo de faptul c-am văzut „live” de unde și cum iese mierea aia naturală și delicioasă (având permisiunea să-nmoi un deget și să gust), căpătând chiar un borcan, trebuie să mulțumesc în primul rând oamenilor de acolo pe care i-am cunoscut așa zâmbitori și pozitivi și care m-au întâmpinat și primit cum nu mă așteptam. Peisajele alea pe care le-am descoperit cu ochii mai frumoase și mai luminate cum n-am văzut pe nicăieri... și aerul proaspăt vuind de printre păduri cu copaci înalți au încleștat inima în mine de fericire. Și să mai zic că trezindu-mă în atâta liniște după un somn sănătos, să ridic privirea și din nou să văd prin geam cum dau brazii ăia verzi să intre in casă peste mine... Fu' cea mai bună deșteptare din toate timpurile! Și cu câtă poftă poți să mănânci după ce te-ai cocoțat pe toate dealurile și ți-ai inmuiat picioarele în apă rece de munte, ca să nu mai zic cît îi de bună apa din fântâni.

   În orice caz, o să revin la ce mi-am propus să vă istorisesc și vouă o povestioară-minune, pe care-am auzit-o la predica de la mănăstire.
   Se știe că în timpul revoluției din '89 atâția tineri și-au pierdut viețile la comanda pe care soldații români o primeau din partea comandanților. Ne imaginăm cum și cât de greu trebuie să fi fost pentru soldații români, creștini pe de altă parte, să tragă tot în români de-ai lor, tot în creștini... Ei bine, o veche istorioară spune că în toată mulțimea aceea, printre țipete, haos, moarte și curaj enorm se zbătea și o mamă care-și ținea în brațe pruncul de vreo 2/3 anișori, încercând să iasă în fața tuturor. Sub maxima presiune a comandanților se putea auzi comanda „Foc!” și „Trageți!”... dar totuși nimeni nu trăgea... ei bine din mulțime puteai distinge femeia aceea, ținându-și la piept pruncul, iar în fața ei soldați cu armele îndreptate...comandații nu conteneau să să urle: „Foc, trageți!” Dar femeia nu se oprea și se apropia mai mult de soldați apropiindu-se de unul din ei cu pușca îndreptată...dar care totuși nu îndrăznea să tragă...femeia se apropia mai mult, la un metru și la jumătate de metru având arma chiar în frunte auzind strigându-se în spate iar și iar „Trageți! Trageți!” însă nimeni nu trăgea.Și în acel moment, femeia scoate o floare și o înfinge în arma soldatului, lăsându-se liniște ca din urmă mulțimea să înceapă a scanda: „Voi cu arme, noi cu flori, voi cu arme, noi cu flori!”. Atunci se spune că soldații au lăsat armele, românii urlând întru fericirea neamului: „Armata e cu noi!”
   Nu știu dacă povestioara aceasta v-a trezit vreun fel de simț, însă vă mărturisesc că atunci când toată lumea a auzit și finalul, liniștea era mormântală și împreună cu preotul care stătea în față toate femeile aveau lacrimi în ochi și toată lumea pielea de găină chiar și la un sfert de oră după ce predica s-a încheiat... Cu-adevărat a fost pentru mine o experiență pe care n-o s-o pot uita niciodată pentru că sentimentul care ne-a cuprins pe toți în mănăstire, atunci, nu se poate explica în cuvinte... ca o mică minune.
    Și morala care-a venit în urmă și cu care fiecare a plecat acasă în gând și în inimă a fost să iertăm mâna pe care am mângâiat-o, dar ne-a biciuit, obrazul pe care l-am sărutat dar ne-a scuipat, sufletul pe care l-am iubit, dar ne-a părăsit. Să putem spune cu toții: pot ierta cel mai mare rău care mi s-a făcut căci sunt un om adevărat...

Jurnalul unui om bătrân

   Dragă jurnalule,
Azi m-am trezit și iar am visat că alergam. Mi-am coborât picioarele din pat, dar durerile și înțepeneala m-au făcut pentru a nu știu câta oară să suspin ca un câine pe moarte. M-am obișnuit cu durerile și nu-mi mai pun speranțele în medicamente sau operații. Ultima era cat pe ce să mă omoare... Nu mai sunt diminețile ce-au fost când eram tânăr și credeam că timpul e pentru ceilalți, nu pentru mine. Azi, nu mai am voie să beau cafea (ar fi teribil pentru condiția inimii mele), nu mai pot să fiu grăbit până la baie să mă văd în oglindă. Micul dejun îl iau atât de dimineață pentru că am medicamente de luat și stoma
cul meu are nevoie de hrana să le poată suporta.
 Casa asta e atât de goală, că mi-e greu să mănânc. Aș renunța în orice clipă. Ieri parcă îmi hrăneam copiii și ei mă făceau fericiți. Azi nu le mai pasă de mine. Vin rar pe aici și atunci îmi pare că le sunt o povară. Din când în când îmi trimit mâncare. Nepoții îi văd la fel de rar, poate odată la jumătate de an. Știu că au școală și problemele lor... Iar băieții mei, sunt plecați în străinătate, de unde, sună rar. Eu îi înțeleg că telefoanele sunt scumpe. Azi durerea cauzată de dor pare mai adâncă. Tinerețea nepoților mei dragi mi-ar fi ușurat măcar durerile unei zile simple. Îmbrățișările copiilor mei, m-ar fi făcut să uit de greutatea orelor care-mi apasă umerii... Devin tot mai cocoșat. Mersul meu e mereu aplecat spre pământ. Parcă El m-ar atenționa că nu mai e mult și-acolo am să mă duc.
Ies rar din curtea mea și chiar dacă urechile mele nu mai aud așa bine, tot îmi dau seama că tinerii fac glume pe seama ținutei mele, a vârstei. Îi înțeleg. Tinerețea lor e frumoasă și maturitatea de-a înțelege greutățile unui bătrân ca mine, încă nu-i poate trezi.
De fiecare dată când trebuie să iau prânzul, îmi privesc soția, iubita și draga femeie pe care am iubit-o și care m-a iubit. S-a dus... Îmi lipsește glasul ei și tovărășia pe care mi-a oferit-o până la ultima suflare. Ne vom reîntâlni... Și iau masa, mănânc încet și fără poftă. Nimic nu mai are gust pentru mine. Anii târzii, renunță la plăceri pământești. Anii târzii, prieteni bun ai singurătății. Ne așezăm la masă și în tăcere, împărțim alte și alte doruri.
După ce mi-a
m luat pastilele de amiaz', răsfoiesc pozele, unicile urme de zâmbete, urme de viață. Casa asta, pentru un bătrân ca mine, a devenit prea mare, prea îndurerată, iar voi, copii, nu mai veniți...nu mai veniți.
Prietenul meu, bătrânul meu Tin, stă lângă mine și măcar simt o răsuflare în casă... Câinele meu credincios. Din atâția tovarăși, rude și copii, prietenia vieții mele se rezumă la un câine.
Zilele, trec fără nume, fără număr și fără semnificație. De câte ori răsare soarele pe cer, mai suspin căci e o nouă zi în singurătate, iar de câte ori afară plouă și e înnourat nu pot decât să sper că se va termina totul... Timpul meu e uitat, lacrimile se usucă și în urma pașilor n-o să rămână decât o casă goală de care nimeni nu-și va mai aminti și anii o vor doborî incet, încet.
Seara, trupul meu se lasă toropit în patul ăsta și ar suspina după o biată mângâiere, după un cald „Noapte bună, tată!”

Dimineață, inima mea și trupul meu au cedat. Nu vă neliniștiți. Acolo, sus, mă aștepta buna mea soție. Mai zâmbitoare și mai senină ca niciodată. A durat 2 săptămâni până când cineva să-și dea seama că m-am stins și în final au venit și copiii mei să îmi facă înmormântarea. I-am auzit plângând că n-au fost lângă mine în vremurile mele grele. Ei nu știu, dar eu îi iert indiferent. Și în final îi văd împreună pe toți patru...ce păcat că a trebuit să mă sting, să pot trăi așa o imagine. Dar aici e bine. Oasele nu mai dor, trupul e ușor și dorul trece. Am dragoste pentru voi toți.

Ca un semnal de alarmă pentru cei ce-și uită bunicii și părinții, vă invit să vedeți următorul reportaj pe care l-am descoperit cu câtva timp în urmă.

O faptă bună, o zi împlinită!

   Fie că-i post, fie că e început de primăvară afară, unii din voi poate vă simțiți mai inspirați, mai buni, mai dornici de noi începuturi sau chiar mai plini de energie... Așa că azi, m-am gândit să vă împărtășesc și vouă o frumoasă întâmplare, care sper să fie ca un semnal spre mai multă bunătate, cum a fost și pentru mine.
   Cred că se întâmpla acum un an, poate doi...
    Bunica mea, femeie bătrână de aproape 80 de ani, cu problemele ei, cum sunt bătrânii (și știți), având probleme cu un picior, a mers la îndrumarea medicului primar, la policlinica aia(nu știu sigur cum se numește) de vis-a-vis de Carrefour, la un medic specialist, pentru un consult, eventual o rețetă care să poată să-i diminueze durerile. Nu știu dacă-i nevoie să precizez, bunica, bătrânică, cu piciorul ăla cu care se deplasa așa greu, a ieșit dezorientată să meargă la farmacie să ridice rețeta, că fusese trimisă la cea din interiorul Shopping City-ului. Vă închipuiți cum fu pentru ea, mai ales că nu bătuse bulevardul cum se zice, ca și alții, ce să știe săraca de Shopping City, că se uita mirată de  nu vedea măcar trecerea de pietoni.
   Și analizând în mintea ei ce-i de făcut și încotro să apuce, vă povestesc exact așa cum ea mi-a povestit mie:
   „Mă uitam în stânga și-n dreapta să mă duc să întreb și eu copchilă, pe cineva să îmi zică și mie unde să mă duc eu la farmacie și cum mă uitam după cineva, văd că se apropie de mine un tânăr, frumos, înalt, îmbrăcat într-un sacou negru, fața așa albă frumoasă și senină, iar părul brunet și zice: Mătușa, unde vrei să ajungi? Ș-apăi îi explic eu lui că m-o trimis la farmacie și vreau să merg să iau rețeta, numai că nu mai știu eu prin orașul ăsta unde trebe' să mă duc. Și el zice: hai mătusă că te duc eu, că merg și eu în colo și hai la trecerea de pietoni cu mine!... Și m-o luat copchilă, de braț ș-apoi eu am zis că să ma chinui să merg mai repede cu piciorul ăsta al meu, dar el mi-o zis, stai mătușă încetu' că avem timp. Ș-am trecut noi trecerea și tot așa, m-o condus el pe mine înăuntru la farmacie acolo, și zice să-i dau lui rețeta și să-i zic că o completează el, drept să-ți spun eu nici că vedeam ce scrie acolo. Ș-apoi completează el și ia medicamentele și văd eu că el scoate banii din portofel și plătește rețeta mea! Iau pastilele, le pun la mine în traistă și și zic, stăi măi băiete să îți dau eu banii ție înapoi! Și el îmi zice, mătușă lasă banii acolo că asta rămâne plătită de mine. M-am uitat eu așa la el și el zâmbea la mine, ș-apu' zice el, lasă matale, că noi ne-om' mai întâlni... I-am spus mulțumesc dară, la băiet și i-am zis eu că am să-i aprind o lumânare la biserică și el tot așa o zâmbit la mine și m-o condus înapoi să ies din magazinu' acela mare ș-apu' tot așa s-o dus cum o venit, ca de nicăieri și nu l-am mai văzut chiar dacă l-am mai urmărit eu oleacă cu privirea.”
   Nici mie, nici mamei parcă nu ne venea să credem când am auzit, pentru că la noi în țară fapte bune ca astea prea greu vezi, exact așa, cam odată pe an... Și-atunci chiar ți se pare minune. Și-am meditat la asta. Pe drept că auzind astfel de întâmplări, chiar te face să-ți dorești să fii mai bun. Mai ajut și eu când văd câte o bătrână cu sacoșele grele, dacă pot, de ce nu? Mai ales că ei sunt cei care au nevoie mai mare de ajutor... Și-apoi, te simți așa bine după un gest așa mic, dar cu un impact așa mare pentru ei. Mâna de ajutor de la tine, înseamnă destul pentru ei, uneori. :)
    Câți bătrâni nu plâng pentru o pâine? Câtora nu le ajung banii pentru medicamentele de care au nevoie? Câți nu sunt care au nevoie de mâna ta să poată coborî din autobuz? Câți n-au nevoie de puterea ta să le cobori bagajul sau să le urci? Câți n-au nevoie de indicații? Câți crezi ca n-au au nevoie de tine?!
   M-am gândit mult, la frumoasa „pățanie” a bunicii mele și chiar mi-am adus aminte de vorba aia, că „Lucrurile bune se întâmplă oamenilor buni”... Într-adevăr e o femeie atât de bună,  cu oricine, mai ales cu mine. Pentru multe îi sunt recunoscătoare și mult timp de aici înainte am să mă rog pentru sănătatea ei. Oameni buni ca ea și ca băiatul acela care s-a gândit la o faptă atât de bună, se întâlnesc prea rar... Dacă ne-am uita în jurul nostru, am vedea câte bucurii putem face cu un singur gest, în fiecare zi...

Femeia din viața ta

   Femeia... Atâtea milioane de exemplare, atâtea modalități în care bărbații să găsească iubirea. Atâția copii care-și vor găsi alinarea la pieptul ei. Atâtea vorbe de bine care vor putea fi rostite prin glasul ei dulce... Femeia-chemarea senzualității, definiția sentimentelor iubirii, înțelegerii, blândeții, grației umblătoare, fineții, iar toate acestea, sub încă un acoperiș: putere.
  Creând femeia, Dumnezeu a redat-o sub o perfecțiune fantastică. A vrut ca femeia să fie din punct de vedere fizic completă, la fel ca și bărbatul, însă capabilă să pășească grațios pe pământ, i-a dat două mâini unde să poată adăposti nu unul, ci oricâți copii ar avea, minte să poată cugeta așa încât să poată fi înțelegătoare cu sufletul său pereche, putere cât să poată munci ore în șir fără să se plângă și bunătate împletită în lacrimi să dăruiască până la ultima bucățică de inimă pe care o are, odraslelor, care au să plece departe de ea, lăsându-i obrajii uzi. Toate acestea, sub un singur chip, și un singur cuvânt: mamă.
   Apoi, sunt bărbații...
 Unii care nu-și prețuiesc femeia, găsind-o neatrăgătoare, căutând pe altele și altele care însă nu-i pot înlocui sufletul femeii tale. Femeia, are să găsească, totuși, iertare.
  Unii care găsesc că bătăile și jignirile sunt tot ceea ce merită. Ea are, totuși să înțeleagă că tu meriți și a 10-a  șansă și încă are să te creadă când îi pui că te vei schimba.
  Unii care, cred că femeile, sunt slugi și ar trebui să muncească zi și noapte, pentru că asta le e datoria. Femeia are să închidă ochii și să tragă să le îndeplinească pe toate, pentru că își iubește căminul.
  Unii care pur și simplu nu le mai văd, nu le mai dau atenție și se lipsesc de prezența lor. Femeia are totuși răbdare ca el să se întoarcă la ea.

 Apoi, e și bărbatul care înțelege faptul că sensibilitatea ei e sfântă, deși pare puternică, că mâinile ei trebuie sărutate, deși prin ele trec munci grele și că întreaga ei existență trebuie prețuită ca un dar pentru viață.

  Nu neg că sunt femei care nu se găsesc sub nicio formă în descrierea asta, însă fiecare om „rău” reflectă vreo suferință sau neînțelegere undeva în spatele tuturor faptelor sale.

În final, o pildă frumoasă despre crearea femeii :)



Dumnezeu creând femeia, muncea târziu în cea de a șasea zi. La Dânsul a venit un înger și l-a întrebat:
“De ce pierzi atâta timp pentru lucrul ăsta?
“Dumnezeu i-a raspuns: “Uită-te la toate detaliile pe care trebuie să le respect pentru a o face. Ea trebuie să se spele usor, dar să nu fie din plastic, să aiba mai mult de 200 de părți care se mișcă și in același timp să fie grațioasă.Trebuie să se poată vindeca când este bolnavă; să poată să muncească cate 18 ore pe zi. Ea trebuie să aibă doar două mâini, dar cu ele să poată cuprinde mai mulți copii deodată și să îi poată îmbrățișa în așa fel încât să le treacă orice durere.”Îngerul a rămas impresionat:
“Este un model standard? Asta e imposibil! Prea multă muncă pentru o zi. Lasă pe mâine.”
“Nu!” a zis Dumnezeu, „o voi termina azi și ea va fi preferata mea”.
Îngerul s-a apropiat și a atins-o: “Doamne, dar e așa de fină!”
“Da, este fină, dar de asemenea am făcut-o și foarte puternică. Nici nu poți să-ți imaginezi câte poate să suporte și să învingă. Arată fragilă, dar în ea se ascunde o putere imensă.”
“Poate să gândească?” – a întrebat ingerul.
Dumnezeu a răspuns: “Ea poate nu numai sa gândească, dar și să convingă.”
Îngerul a atins obrazul femeii: “Doamne, se pare că are undeva un defect, are obrazul ud.”
“Nu, nu este defectă,”- l-a corectat Dumnezeu- “acestea sunt lacrimi.”
“Pentru ce sunt ele?” – a întrebat îngerul.
“Prin ele iși exprimă tristețea, dragostea, singurătatea, suferința și mândria.”
Îngerul era cu adevărat impresionat: “Doamne, ești un geniu! Te-ai gândit la toate. Femeia este cu adevărat uimitoare.”
“O, da!” – a spus Dumnezeu. “Ea are puteri cu care poate să uimească bărbatul. Ea poate să râda, atunci când îi vine să plângă. Ea poate să zâmbească, atunci când este speriată. Ea o să ajute pe altul, atunci când ea insăși are nevoie de ajutor. O singură privire de a ei poate face ceea ce nici unui bărbat nu-i stă în putere…”
Îngerul nu putea scoate niciun cuvânt și o privea uluit.
Atunci Dumnezeu a oftat: “Numai că un lucru la ea nu este în regulă. Un singur neajuns, pe care dacă ea nu o să-l corecteze, poate să-i strice viața.”
“Care este acesta?” întrebă îngerul.
“Ea nu-și cunoaște valoarea…”




Întri accent moldovinesc șî restu' lumi'

  Di la Biniditat șî P.O.H.U.I. din vremurili di az' parcî li mai sari în ochi șî la restu' lumi' accentu' ista cari multora le-o dat bătăi di cap. Dacî pânî amu' ne-o tot dat pisti nas atâța cî vorbim cum vorbim, alțî cî îi comic, alțî cî îi penibil...na cî amu' tătă lumea zâci dacî îi intrebi, „biniditat” cu-oleacî di borș sî cu smântânî...
  Șî mai colinz' oleacî pi drumurili youtube, dai di Zdob șî Zdub cu Moldovenii s-au născut, ș-asta bunî melodii... Mulț' o fost, șî chiar mulț' o sî mai fii, cari nu sî pre' mândresc ii cu graiu' da' nu uitaț', frumoș copchii a Moldovii, cî lu' Pavel Stratan nu i-o fost rușâni a cânta, lu' Ion Creangă nu i-o fost rușâni a scrii, cum nici lu'  Mihai Eminescu nu i-o întunicat mintea cî s-o născut la Botoșani. Înainti di-a pleca capu' in gios înaintea ălora cari au a râdi di accent, spuneț' sî voi: așa moldoveni cum ne-am născut, așa sî Ciprian Porumbescu o reușât a compuni muzicî chiar dacî Dumnezău i-o dat a sî naști în Suciava. Ș-apu' Dumnezău cu mila, cî atâta di mulț' artiști o râdicat Moldova asta cî dacî am sta sî îi numărăm cini mai știe câti maini ne-or' trebui...Șî alțî' încî au a sî naști șî a scrii iar șî iar istorii!
  Sî tot așa, putem sî continuăm sî n-am termina nicio listî, niciun capât n-am ave', da' nici un început n-am ci avut dacî tot moldoveni' 'cia n-ar ci scris „Letopisețul țărâi Moldova, de cand s-au descălecat țara”...

 Sfatul meu, nu vă fie rușine cu accentul nostru oriunde ați fi, că o vorbă din folclor spunea, „sângele, apă nu se face„! 

Ghidul feisbucarilor

 Atenție, acest ghid se adresează tuturor persoanelor care au hotărât să  dea un nou sens vieții lor, anume să-și facă un cont de feisbuc!! Dacă apar reacții adverse, precum dependența, sfatul meu este să încercați cât de cât să mai ieșiți afară. N-are importanță dacă pe geam sau ușă.
 Așadar, începem!
 Regula NR.1: din momentul procurării contului, trebuie să adoptăm un limbaj adecvat. Rugăm, lăsați deoparte cratime și alte tâmpenii pe care le-ați învățat la școală(sau nu). Litera ”C” automat va fi înlocuită cu ”K”, nu ai vrea să pari un dobitoc care nu știe să se adreseze gagicilor/gagiilor și altor categorii pe care le căutăm aici.  Următoare cerință: litera ”I” va fi înlocuită cu ”Y”, și niciodată nu vom scrie cu mai mulți de ”Y” dacă vrem să ne referim la numărul plural sau vrem să articulăm cuvinte. Astfel, salutul va trebui formulat sub forma, ”Buna, ke faky?”.Se cere și înlocuirea conjuncției ”ca”,automat cu ”K”. Pentru mai multă dramă de adăugat după litera ”T”, un ”H”, scriind de exemplu:”Thoamne!”în loc de ”Doamne!”. Aici intervenim cu regula NR.2: Semnele de punctuație! Vor fi folosite numai dacă vom dori să fim poeți, să impresionăm o gagikă sau un smeker, prin comentarii sau mesaj. Exemplu: ”M-ă lupt ku amyntyrea ta/ S-ă te skot din ynima asi vrea/ kipul tău il vad mereu/ sy m-ie din ke in ke mai greu?”(Nicoleta Guta-Mă lupt cu amintirea ta). Nu contează unde puneți semnul întrebării sau exclamării, unde e virgulă sau punct, unde e cratimă sau nu... Trebuie doar folosite! Important de asemenea, este să fie manele, versuri de manele, citate din Nicolae Guță, Florin Salam, Copilul de Aur, abia atunci persoana respectivă își va da seama ca sunteți o persoană cu adevărat inteligentă.
 Regula NR.3: Atunci când vă faceți profilul, dacă veți dorti să fiți cât mai mult apreciați, cu cele mai multe like-uri, cum se zice să ”aveți valoare”, aveți nevoie de: rochii roz, decupate dacă se poate și cât mai scurte (nu trebuie neapărat să acopere fundul iar lenjeria intima, rămâne la alegerea dumneavoastră dacă va exista sau nu), machiajul trebuie să fie cât mai evident. Ochii să fie în culori țipătoare, gen:verde, albastru, roz, roșu, negru chiar și pentru creșterea popularității sfătuim să le aveți pe toate. Fondul de ten, minim 2 degete grosime și cât mai închis la nuanță. Se poartă tuciriul. Rujul de pe botic, să fie cât mai strălucitor, probați cu aparatul foto setat cu bliț: faceți poza, iar dacă atunci când o vedeți, vă dor ochii, sunteți pe drumul cel bun în legătură cu machiajul. Acum, tot ce vă mai trebuie, este o pereche de ochelari. Dacă aveți bunici la țară sau chiar locuiți acolo, știți că în fiecare an de Paște, vin la cimitir, acele tarabe care vând astfel de ochelari. Procurați cât mai multe perechi să vă ajungă tot anul! Și fetelor, nu uitați de poziție, țuguiați buzele până vi se par că sunt mai mari decât propriul creier, sânii trebuie să fie scoși în evidență mai tare ca botul iar fundul aruncat în spate de parcă ai incerca să il desprinzi de corp! Și nu uita, uită-te la aparatul ăla ca și cum te iubești cu el! În final, descrierea să conțină un mesaj, de preferabil în versuri (cauți pe goagăl ”statusuri”) și spui gen cât ești de dorită și căutată de băieți și cum le sucești tu lor mințile cu ochii ăia care se văd prin tricou.
   Trecem la băieți... Când urmează șutingul trebuie ca garderoba să conțină: O cămașă roz, un tricou care să stea mulat pe mușchii prezenți sau nu. Un must have este și maioul! Brațele lucrate sau nu, indiferent, trebuie sa se vadă pe feisbuc! Aa și la fel, și maioul trebuie să fie mulat, dacă nu, sfătuim să faceți poza la bustul gol. Pantalonii: să fie blug, obligat să fie din ăia rupți, cârpiți și etc...Dar vă puteți ajuta de o foarfecă! E ușor, tăiați în orice direcție(aveți grijă la piele și mărarul de pe picioare) și sunteți gata de pozat! Oh, să nu uiăm ultima piesă!!! Încălțămintea trebuie să fie o pereche de adidași, pe care să scrie Adidas sau Nike, de asemenea încurajăm să vă folosiți de un marker daca aveți la îndemână. Opțional, puteți adăuga o șapcă pe care să scrie Boss, sau o căciulă.
  Regula NR.4: DECORUL din poză, sau peisajul unde va fi realizat șutingul.
Pentru o grămadă de like-uri și comentarii, alegeți un spațiu cât mai natural. Un imaș unde pasc vacile sau oile, un bar unde se vede multă băutură în spate. Sfat: dacă aveți poză cu vreo sticlă cu alcool în mână, beneficiați de aprecierea tuturor prietenilor virtuali.P.S. bețiile trebuie și ele puse pe facebook, indiferent de posturile în care ați fost fotografiați, fie căzuți sub masă, fie că sunteți femeie și vi se vede lenjeria, fie că sunteți bărbat și ați fost surprins in vreun WC. P.S. Îți trebuie și poze cu țigara, fie că fumezi sau nu, femeile trebuie să vadă că ai bani de aruncat pe tutun.
 Regula NR.5: cum dovedesc lumii că am valoare?
 Simplu, trimiți cereri de prietenie tuturor, comentarii sau mesaje. Nu te descuraja dacă primești înjurii înapoi cum că ai fost prea insistent, ”oamenii e invidioși”! Continuă să dai like-uri si cereri tuturor. Stai acolo, în fața calculatorului chiar și zile la rând, în fond, marile ”vedete” pe care le vedem la TV, n-au mai multă școală ca tine. Poate așa au ajuns și ele! Distribuiți multe manele și chestii de genul care vă cresc valoarea automat. Guță și Salam ”e mari artiști e ascultați de mulți mafioți pe viața lor”.
 Regula NR.6 și ultima...NUMELE.
Numele pe care îl puneți pe feisbuc, nicidecum nu trebuie să fie ăla pe care îl ai în buletin(asta dacă ai buletin). Trebuie să fie formate din prenumele tău, urmat de consacratele ”skumpika”, ”bobocika”, ”dulkeatza”, ”delikioasa”, ”frumushyka”, ”aia myka shy rhea”, și multe altele pe care le voi completa după ce revin cu mai multe informații. Pentru băieți: ”bos de bos”, ”frumushelu”, ”simpatyku”, ”rasfatzathu”, etc.

  Pășim așadar, iată, într-o lume cu totul nouă...Limba română trebuie dată cu totul deoparte, îmbrățișând aceste noi și excentrice reguli de scriere. Distracția e că veți putea pune voi cratimile unde aveți chef, puteți chiar să aduceți elemente noi în limbajul feisbuccian și cine știe, poate scrieți istorie...

...Doamne ferește!

  Acest articol a fost scris în memoria Limbii Române, măcelărite în labirintul rețelelor sociale...

Iubind trecutul bătrâneții

  Să recunosc, demult n-am stat la masa asta. Pare așa părăsită și tristă... Lumânările astea parfumate care mi-au plăcut așa mult odată, mai ales pentru aspectul lor vintage...fereastra...fereastra asta pe care intră azi soarele mai că mă saluta bucuroasă că stau înaintea ei... vaza asta alba în care niciodată, defapt, n-am apucat să pun o floare. Pe imprimantă a cucerit-o praful... Dulapul ăsta mare despre care nici nu mai știu ce haine găzduiește...Poate haine care nici nu-mi mai vin, dar mi-e greu să le arunc. De fiecare dată când am facut ordine tot am păstrat din ele. E parcă aș vrea să mă arunc pe mine. Ursuleții ăia de pluș...n-a mai stat nimeni de mult să-i întrebe cum mai stau cu sănătatea, le făceam eu injecții odată, odată... Un cățeluș bibelou, l-am păstrat că mereu am iubit câinii. Scaunul de după birou pe care oricum niciodată nu l-am folosit decât să arunc haine pe el...
  De fiecare dată când mă întorc acasă toate astea mă așteaptă ca zâmbind. Și blogul, pe care la fel, mai scriu abia atunci când mă reîntorc. Urlă toate de singurătate când sunt aici. De aceea trebuie să bag boxele în priză, să deschid youtube-ul și să mă prefac că nimănui nu i-a fost dor de mine.
  Patul, încă mă suportă deși mă prinde doar o noapte, poate două pe săptămână... Mă întreb ce-or' să facă atunci când n-o să mă mai întorc. Știu că nu o să se resemneze niciodată, așteptând critica zi când iar m-oi întoarce să le ating, zbânțuită, zăpăcită ca-n tinerețe...Patul are să-mi îmbrățișeze trântele de bucurie ca la prima dragoste, masa are să suporte presiunea pixului pe care scriam odată cuvinte de dragoste primului iubit, scaunul are să fie acoperit iar de haine și haine ca atunci cânt entuziasmată de vreo întâlnire nu știam cu ce să mă îmbrac... Imprimanta are să scoată iar imagini alb-negru cu vreun amorez... lumânările au să se aprindă în miez de noapte, la lumina cărora voi sta visând din nou, către vreo nouă escapadă în lumea largă... Calculatorul are să-mi cânte în surdină alte melodii de-ale Backstreet Boys-ilor...Vaza aceea poate are să fie plină cu flori din grădină... Urșii mei de pluș au să pară iar că zâmbesc și că vorbesc zicându-mi ce-i doare și ce au nevoie și chiar am să-i mângâi pe fiecare în parte. Soarele o să-mi intre în ochi și n-o să mă lase să dorm!
  Și eu, eu n-o sa fiu tristă, eu o să îmbrățișez fiecare moment de viață pentru că fiecare clipă a tinereții mi-a dăruit motive să iubesc, să plâng și să râd! :)

Autopsie adevărului

  Cu disperare te implor să te oprești din ceea ce faci... cu priviri pierdute mă refuzi. Cu dezlegate gânduri mă plimb prin inima ta, cu șoapte crude îmi distrugi cercul siguranței... Pare c-ai plagiat filme de dramă și dragoste, serii întregi de telenovele. Nu vreau să recunosc, să-mi recunosc nimic. E în regulă...totul...
Dar dacă totuşi ai putea să opreşti timpul în toată nebunia asta, am putea şi noi să vedem cumva totul mai clar. Te urăsc şi mă urăşti, dar mă săruţi şi te sărut în continuare. Haosul ăsta ne reprezintă. Ne prezintă lumii goi şi neputiincioşi... ce bine că lumea n-are să vadă asta.
 Golurile astea din sufletele noastre se umplu doar cu sarutări în gust de sânge... Şi dacă a trăi din ipocrizie numim noi viaţă atunci ucide-mă. Și pentru că tot ceea ce ne înconjoară am împachetat în minciuni nu mai știm de-i ură ori...
Sunt multe lucruri care mi-au întors viața la 180 de grade... dar tu ai spart toate concepțiile, ai distrus absolut toate barierele și-ai împins limitele până dincolo de firesc. Horrorul e că ”a te urî” pe tine e ultimul lucru pe care l-aș putea simți...

(II) Crudul orei 5 dimineaţa

 Nu face nimic o rază de soare, nu mă mai îndulceşte cu nimic o clipă caldă, mă mai simt a nimănui. Nu mă compătimimi.
Opresc timpul, mai sorb o gură din cafea, strig surd la cer şi-i mai cer o şansă să fac lucrurile cum trebuie. Conştiinţa măcar, nu mi-e defectă şi încă pâlpâie mocnit o urmă de regret. Ştii ceva? Lasă-mă. Cuvintele tale nu-mi satură foamea sufletului. Sătulă sunt doar de vise, vorbe, promisiuni. Şi de-ale mele şi de-ale lumii.
 Încă o gură din a doua cafea şi-mi pare că mirosul zilei de azi e special. Două variante: fie încă puţină moarte sufletului meu, fie un mic, nou, început... puţin măcar, te rog.
 Scrii numai lucruri negative.
-Nu trăiesc altceva.
 Prea multă violenţă în ce scrii.
-Asta e unica problemă a mea?!

Lumea asta are nevoie de mai multă energie pozitivă. Oraşul ăsta trebuie să-şi cumpere mai multă bună-dispoziţie. Asta ca paranteză.

Poate-am crezut mult prea mult în iubire, sau poate chiar am visat prea puţin. Undeva la mijloc. Doar pentru că nu prea am dormit. Prea multe paranteze în viaţa mea şi totuşi niciodată nu reuşesc să-mi termin ideea. Nevoie am de mai puţine vorbe, mai solide planuri, oameni mai reali, detalii mai puţine.

O viaţă bună de amanetat (primul capitol)

Un drog, un strigăt spre voi, nopţi albe, muzica prea tare, epuizare, un psihic dărâmat, o viaţă bună de amanet.
-Tu mai tinzi spre înălţare?
-Nu.
-Atunci tintzi spre coborâre continuă, deteriorare vizibilă şi autodistrugere al propriului caracter?
-Aşa pare?!
-Categoric!
-... Nu ştiu dacă te mai ajută cu ceva o ţigară, nu mai ştiu ce înseamnă odihnă şi nu mai cred într-o lume mai bună. Nu vreau să par un om dărâmat de propria-mi minte dar cred că trebuie să plec. Restaurare completă a vieţii. Şi dacă totul ar sta într-o altă ordine, dacă totul ar putea fi privit dintr-o cu totul altă perspectivă, imaginaţia mea ar crea un nou univers cu noi concepţii şi reguli perfect inverse.
-Mai ştii care-ţi sunt priorităţile, sau cel puţin care erau? Mai ştii de speranţe şi gândire optimistă?
-Da, în momentul în care îmi aşez capul pe pernă şi-mi spun că mâine, mintea mea va genera noi idei care să-mi poarte viaţa spre drumuri mai...mai propice trăirii.
  Şi dacă un simplu dialog al minţii mele cu mine n-or să-mi redea claritatea înseamnă că omul e absolut inferior în lupta cu alter ego-ul său. Mă iubesc atunci când simt că nu mai gândesc eu însămi, atunci când cealaltă eu preia comanda. Şi nu de puţine ori cred că celălalt om care trăieşte în mine e de fapt, un bărbat. Nu ştiu care din noi şopteşte acum tastaturii.
    Şi apoi mă întreb: dacă de fapt, bărbatul ăsta mă urăşte?! Atunci şi eu îl urăsc. Iar dacă mă iubeşte, eu tot îl urăsc!

Oamenii nu se schimbă așa de pe-o zi pe alta, ci doar au 7 fețe

De câte ori n-am spus eu cu gura mea că sunt nevoită eu să mă schimb pe măsură ce-mi fug anii de sub picioare și de câte ori n-am zis că de fiecare dată când se mai scurge un nou an, fac cunoștință cu o nouă eu... și mereu, mereul TOTUȘI... Nu ne schimbăm așa rapid, nu? Avem motive teribile să ne-nvârtim acul personalității la 90 de grade... nu? Dar când vezi o schimbare care-ți dă peste nas cu toată forța vitezei, atunci tragi linie și vezi concluzia că de fapt omul din fața ta, nu ți-a prezentat niciodată adevărata sa față. Dacă doare?! Nu. Slavă cerului, limba română are cuvinte bune pentru asta: ești pur și simplu, stupefiat. Și tot așa dai înainte peste oameni și oameni pe care credeai că-i cunoști dar pur și simplu fiecare e creat în așa fel încât să te poată surprinde cu caracterul lui de căcat, pe care l-a ținut acolo drept un mare "Surpriseeee!!!" și cu care, by the way, se mai și flutură azi în fața ta, gândindu-se vezi Doamne, cât de cool e el și cât de interesant trebuie să fie pentru faptul că acuma se prezintă a fi un om de tot rahatul, perindându-și în văzul lumii, fix caracterul pe care ți-ai dori să nu-l fi cunoscut în întreaga ta existență! Mai bine pierd un om ca tine, decât să suport ipocrizia reîncarnată într-un om care chipurile, până acum două/trei luni era un "wanna be a better man". Abia am realizat că nu te-am pierdut niciodată, ci nu te-am avut vreodată-n viața mea!!!

Fuck what I said, it don't mean shit now!

Amintirile cu tine îmi spun "te iubesc"

 Te-au căutat prea mult şi prea multe nopţi în şir, pe tine şi-au renunţat azi... Cine? Picioarele... ele prea te-au căutat, când inima se-ascundea de tine. Pe mine lasă-mă să mor de dor de tine. Simte-mi vibraţia, acolo a stat mereu deşi am înecat-o într-o încăpăţânare atât de tipică. Ce grele-s reîntâlnirile... Toată viaţa o să mă chinui să pricep... A te reîntâlni cu 'acel' cineva, egal cu-a retrăi şi-a reinventa un viitor pe care n-ai apucat niciodată să-l vezi. Magic. E frumos şi tremurător să simţi... să simţi aceleaşi.... Las punctele să vorbească ele. Nu e suferinţa de-a se fi terminat ci exact bucuria că s-a întămplat. În momente ca acestea jur că ţi-ai dori să te întorci măcar 5 minute în trecut să mai simţi odată o biată îmbrăţişare stângace. Dacă dintr-o poveste de dragoste s-ar face un film, în momentul ăsta l-aş urmări.
P.S.: I think I just realised I miss... us.

Voi alergați să fiți bogați...eu...

Şşşşt, pot să aud oase plângând în mine. Mai taci, răsare imediat şi-o lacrimă. Aşteaptă... Am nevoie de plecare. Şi cu gândul am ajuns deja într-un loc unde nu mă mai ajung răutatea şi invidia. Unde nu-i loc de umilinţă... Vreau repaosul fresh, dimineţile curate, cafeaua fierbinte şi după un lung timp, mintea limpede... Nu ştim niciunul de ce facem ce facem. De fiecare dată se rezumă la un pat de moarte şi voi toţi începeţi să regretaţi... 
  E de condamnat că vreau o viaţă frumoasă, nu una plină de bani şi muncă sau griji...? Că vreau un viitor în care să nu port grija unei averi ca pe o povară în spate, că îmi doresc aşa mult să nu trăiesc pentru tot restul vieţii într-o lume aşa ipocrită...? Că vreau să muncesc cinstit, cât să pot sa-mi asigur o pâine și de restul să fiu  împăcată cu ce oameni am lângă mine? E de condamnat că vreau liniște? E motiv de umilință faptul că mă mulțumesc cu puțin?! De ce nu vreți să vă vedeți de viețile voastre cu așteptări mărețe și-ntr-un final să ne întâlnim pe-un pat de moarte, împărțind păreri. 
  Nu vreau să fiu încă una în plus care regretă că n-a petrecut mai mult timp cu oamenii dragi, care în final să-și fi dorit să nu fi muncit atât de mult. Vedeți-vă de drum, alergați spre ținte înalte. Lăsați-mă să fiu fericită în doza pe care mi-o doresc, în doza pe care-o vrea inima mea. Fericită in măsura perfectă....
 Țintele voastre: jobul perfect, bani cu sacul, mâncare bună, băutură la discreție, petreceri seară de seară. Femei multe/ bărbați la picioarele voastre, haine scumpe, mașini luxoase, vile uriașe, statut social, și lista se întinde la nesfârșit... 
 Doza mea perfectă de fericire sufletească: un job decent, o casă mobilată cu dragoste și voie bună, un om cald lângă inima mea, o familie fericită, un pat și-o plapumă caldă, o pâine de pus pe masă și miros de mâncare în toată casa, atunci când e vremea cinei... O viață modestă, bogată de dragoste.
Latino Café © 2013 | Designed by Alex Faluta | Back to top